Cum arată o variantă falsă

Cine scrie un subiect de admitere nu inventează trei variante greșite la întâmplare. Le construiește, după tipare care se repetă de la o sesiune la alta și de la o școală la alta. Odată ce le recunoști, o bună parte din întrebări se rezolvă prin eliminare, chiar și când nu ești sigur de răspunsul corect — iar la un concurs cu clasament, tocmai grilele nesigure fac diferența.

• Enumerarea căreia îi lipsește ceva. Cel mai frecvent tipar din blocul de legislație. Grila cere o listă completă — structurile Jandarmeriei din art. 4, atribuțiile din art. 19, actele pe care le emite inspectorul general — iar varianta falsă păstrează trei elemente din patru sau adaugă unul care sună plauzibil. „Cam așa era” nu rezolvă acest tipar; nimic nu-l rezolvă în afară de lista întreagă.
• Cuvântul mutat dintr-o lege în alta. Cele trei legi de organizare — Jandarmeria, Poliția Română, Poliția de Frontieră — au articole-pereche cu formulări aproape identice. Grila ia formularea corectă dintr-una și o pune în întrebarea despre alta. Dacă varianta vorbește despre frontieră într-o întrebare despre ordine publică, e distractor, oricât de bine sună.
• Cifra vecină. Termene, majorități, durate: 3 zile în loc de 5, două treimi în loc de jumătate plus unu. Nu se poate deduce logic și nu se poate ghici — se învață ca atare, dintr-o listă, sau se pierde.
• Verbul schimbat. „Se poate dispune” și „se dispune”, „constată” și „propune”, „aprobă” și „avizează”. Enunțul rămâne identic; se schimbă un singur cuvânt, iar sensul juridic devine altul.
• Absolutul, cu o excepție de știut. „Întotdeauna”, „niciodată”, „în toate cazurile”: în legile de organizare și în statute, aproape orice regulă are o excepție, deci absolutul e de obicei fals. Excepția care se dă des: interdicțiile constituționale chiar sunt absolute, iar acolo varianta cu „cu excepția” e capcana.
• Forma care sună bine. La limba română, varianta falsă e exact cea pe care o auzi zilnic — acordul făcut după ureche, pluralul din vorbire, paronimul folosit greșit de toată lumea. Aici capcana nu e ignoranța, e obișnuința, iar asta o face mai greu de dezvățat.

Un lucru merită spus limpede: tiparele astea nu se învață citind despre ele. Se învață rezolvând grile și, la fiecare greșeală, întrebându-te ce tipar era — nu doar care era litera corectă.

Cele zece grile rezolvate de pe site sunt alese tocmai ca să arate tiparele de mai sus la lucru, câte două din fiecare materie. Când le citești, nu te uita la răspuns: uită-te la celelalte trei variante și întreabă-te după ce tipar a fost construită fiecare. E exercițiul care schimbă felul în care citești o grilă.

La legislație, tiparul dominant e enumerarea. Grilele din Legea 550/2004 cer, aproape fără excepție, o listă completă — structurile Jandarmeriei din art. 4, atribuțiile din art. 19, actele emise de inspectorul general —, iar varianta falsă e mai mereu împrumutată din legea Poliției Române sau din cea a Poliției de Frontieră.

La română, tiparul e opusul: varianta falsă e cea care sună firesc. Nu împrumută nimic de nicăieri — reproduce exact felul în care vorbește toată lumea, care nu coincide cu norma.